ratacind

          "ce de lume e aici, nu imi vine sa cred ca toti merg orbeste pe asemenea poteci intunecate si nimeni nu se intoarce pe drumul lui", asa imi spuneam in gand cand am ajuns acolo.. Acum eram langa tine, am clipit, si m-am trezit aici, intre toti acesti rapusi. Mereu, cand se intampla ceva imi place sa imi pun intrebari si tot singur sa-mi raspund la ele, in ideea ca poate cine stie, nu vad suficient de bine tot ce e in jurul meu. Universul se simte, nu se asculta. Sunt speriat, trebuie sa recunosc, nu pot privii cerul, e ascuns de zeci de ramuri incalcite, e un aer foarte rece aici, si din cand in cand se aud tipete.. Da, tipete a celor ce se ratacesc atat de tare incat isi pierd orice speranta ca se vor mai regasii.. Am ceva ore bune de cand umblu pe aici, nu poti vorbii cu nimeni, toti privesc in jos, debusolati de ei, de tot ce erau sau vroiau sa fie.. Am incercat sa intreb cum ajung la drum, cum sa fac sa ma aproprii, sa simt mirosul florilor ce delimitau drumul de padure.. dar se pare ca toti isi pierd cuvintele cand ajung aici, sunt atat de speriati incat uita cine sunt, de unde vin, unde se duc, si cel mai important, cum de s-au ratacit aici.. Cu cat mergi mai mult, cu atat te adancesti in padure, in intunericul propriilor ganduri ramanand ca in cele din urma, sa tipi cat te mai tin plamanii, sa te auda toti ca.. sa auda toti ca te-ai dus ca un prost ce nu a inteles sensul. Eu nu sunt asa, nu pot merge la nesfarsit in padurea asta, cu cat merg mai mult, cu atat ma pierd mai mult.. M-am asezat intre doi copaci ce iti lasa impresia ca formeaza tot acoperisul acestei paduri, incercand sa imi dau seama cum sa ma intorc, ce m-a adus acolo, si am facut asta pana in momentul in care mi-am pus intrebarea "oare ma voi mai intoarce vre-odata, sau voi sfarsii la fel ca ceilalti, lasand in urma doar un tipat de adio si o urma in covorul de frunze".. Am renuntat sa mai strig dupa ajutor, sa alerg speriat, sa ii intreb pe toti asteptand un raspuns vag,, Stau de ceva timp aici, si abia la lasarea noptii mi-am dat seama cum am ajuns acolo, si am reusit sa fac asta, pentru ca sunt singurul de aici ce nu priveste doar pamantul, se pare ca sunt singurul ce nu si-a pierdut speranta si inca priveste inainte.. Seara, fiecare se aseaza in dreptul unui copac, un fel de protector al noptii.. Abia atunci mi-am dat seama ca fiecare copac, noaptea, reflecta motivele pentru care te-ai abatut de la drum, randuri flosforescente lumineaza padurea noaptea, lumina greselilor.. Cand m-am intors sa-mi privesc copacul, sa imi inteleg rostul acolo, am fost socat sa realizez ca al meu lumina precum un far pe mare.. Putine de acolo erau precum al meu, si cu toate astea am inceput sa imi citesc fiecare greseala, gandind-o precum cel mai bun scenariu si analizand-o ca-n problemele matematice.. au trecut ore bune de cand fac asta, si intr-un final pot spune ca m-am inteles, si chiar mai mult de atat, mi-am inteles scopul in lumea pe care o formam.. Nu sunt un simplu trecator prin viata ta, sunt cel ce vrei sa ramana, sa ramana atata timp cat face bine, m-ai primit in inima ta si m-ai tinut la pieptul tau protejandu-ma de tot ce e in jur, dar eu nu am vazut toate astea, eu am fost cel ce avea ochii inchisi in lumina si acum am ochii deschisi in intuneric.. pe masura ce imi citeam randurile, padurea ma deplasa intr-o zona in care usor usor se lumina, si nu de la copacii celorlalti.. Abia acum, acum tarziu, am inteles fiecare gest, gand, dor, mangaiere.. mi-am reconturat propria gandire, viziune asupra ta, si orice e legat de asta acum are o noua forma, un nou contur, dar acelasi scop.. tu
          Sunt in santul de langa drum, aici jos priveste si ma vei gasii insangerat de dor, inca speriat de ce am vazut acolo, dar un alt eu, un eu ce nicioada nu se va mai intoarce acolo, ajuta-ma sa ma ridic...