Adesea, tarziu in noapte, fumez in parcarea blocului ei. Privesc balconul ei minute in sir, sperand ca o voi vedea. Uneori, o vad cum danseaza lasciv pe cine stie ce piesa de jazz fumand teatral, alteori e doar o lumina ce coloreaza griul sumbru a unui cartier. In seara asta, lucrurile stau diferit, in seara aceasta ... o voi cauta.
Imi petrec noptile dand frau liber romantismului ce zace’n fiecare celula ce’mi alcatuieste corpul. Nu, nu e un romantims plin de tandrete in a tine de mana sub coroanele bogate a copacilor din parc. E un romantism trist, e romantismul unui aberant ce s’a oprit din miscare, in era vitezei, si a privit in jur observand ca lumea e prea rece, ca toti saruta in graba, iubesc in graba, scriu SMS-uri in graba … dau beeb’uri. Nu, eu nu sunt asa, nu pot fi asa, pentru mine timpul este doar un factor nu si o problema. Profit de el cat pot. Ma opresc din acest maraton al vietii cotidiene si scriu un vers, o poezie, o cugetare. Nu scriu in graba, cuget, fumez, privesc in gol si apoi imi asez cuvintele amare pe foaie. De obicei imi e greu sa gasesc cuvintele care sa descrie perfect ceea ce simt, vad zeci de filme, ascult discografii, toate pentru un singur vers de cateva cuvinte dar cu atatea sentimente, trairi si amintiri. Scriu despre divinitati absurde, demoni ce aspira la eliberare, nicotina, cofeina si mai des despre ea. Ea, muza mea fara nume in aceste vise dar atat de simpla in viata reala.
Imi iau inima in dinti, urc scarile, bat la usa si brusc muzica se opreste si foarte usor se deschide usa. Era cea mai frumoasa fiinta din univers, o vedeam mai frumoasa ca niciodata. Totul era perfect ... Cand m’a vazut a sarit in bratele mele. Cu lacrimi in ochi mi’a soptit la ureche: “te asteptam, stiam ca ai sa vii”. Sa fiu sincer, m’a speriat putin aceasta replica, ma simteam un pion pe tabla de sah a vietii in care ea este jucatorul.
Am pasit timid in casa. Acelasi parfum plutea in aer si parea ca pana si casa se bucura de venirea mea. Ea, radia de fericire si se balbaia in incercarile zadarnice de a imi povestii diferite lucruri. O simteam trista, dar vroiam sa o las sa vorbeasca ca apoi sa o pot strange in brate ... Ma privea pierduta in timp ce'si aprinde tigara ...
" Simt cum lipsa ta vrea sa ma sugrume. Noaptea isi prelungeste corzile prin incapere, peste cersafurile albe si peste gandurile lasate pe noptiera. De cand nu ne’am vazut? sau ne’am vazut vre’odata? Te cunosc mai bine decat ma cunosc pe mine, desi niciodata nu te’am cunoscut. Esti un scriitor, un realist incurabil, un nebun incurabil. Unul dintre acei oameni, pe care timpul nu’i mai chinuie. Ai simsit, ai trait, ai vazut si ai gustat cam tot ce se putea. Pentru asta si tin la tine. Da, tin la tine. Mai mult decat tin la mine. Pentru maturitatea, pentru intelepciunea ta. Pentru pasiunea si gingasia cu care iti treci degetele prin parul meu. Pentru noptile in care ma privesti, pentru ca a doua zi sa’mi spui ca sunt frumoasa. De fapt, nu’mi spui niciodata, dar mi’o spui mereu. Niciodata si mereu. Ce cuvinte ciudate. Nu au aparent nimic in comun, la fel ca noi. Dar au totul. Totul si nimic. E ceea ce avem noi. Un tot intr’un nimic. Nu esti real. Esti o alta figura, un alt portret creat de imaginatia mea. Drept e, ca esti cel mai reusit de pana acum, conturat pana la ultimul detaliu. Ai chiar si suflet. Asemanator cu al meu. E al meu? Eu mai am suflet? Esti ceea ce vreau sa fii, dar pare ca nu esti real. Ce e realitatea, si unde incepe sau unde se termina ea? Oamenii dau nastere realitatii, si asta pentru ca au nevoie si de lacrimi, de durere. Pentru ca omului nu’i trebuie doar fericire. Nu ar stii ce sa mai faca cu ea. Nu ar mai aprecia’o. Ar risipi’o fara rost. Ar da cu ea in stanga si in dreapta. Pe nimic. In lucrurile mici sta fericirea, asa mi’ai spus scriitorule. Si’ti dau dreptate, si ma chinui ca nu te’am crezut mai devreme. Dar niciodata nu e prea tarziu, ci mereu prea devreme. Tot de la tine stiu si asta. Vis umblator. Dar sa revin. Vorbeam de realitate. Tot eu spuneam ca nu vreau sa mai visez, si asta pentru ca visul nu face altceva decat sa amane realul. Real de care tot nu poti scapa. Prostii, aberatii ieftine. Sau poate doar pe jumatate. Visul e bun, pana devine toxic. Exact ca alcoolul. Cu toate astea nu ne lasam de el. Realiatea e ceva in care te refugiezi. La fel si visul. Asta au in comun. Omului ii place realitatea. Ii place caderea in gol fara parasuta. Ii place sunetul oaselor sale, cand se strivesc de pamant. Da. si asta ii place. Il face sa se simta viu. Ii aduce aminte ca e carne, carne si oase. si sange. De asta te’am creat scriitorule. Sau poate te’a creat altcineva, inaintea mea, si eu doar te’am regasit . Dar nu asta conteaza. Conteaza doar ca esti aici, mereu acelasi, dar niciodata la fel, si vei fi aici cat timp vom avea nevoie, unul de celalalt."
... ... ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu