O priveam fara sa ma satur. Fumam din cand in cand. Intregul
ei trup era un joc al luminilor de rasarit. August sangeriu ce’si varsa caldura
matinala peste un trup, trupul ei. Simt caldura cu care ma imbratiseaza, imi transmite
visele ei printr’o simpla mangaiere. Ca o pisica pe burlane pasesc pe parchetul
rece. Merg debusolat spre bucatarie. Casa ei avea ceva anume. Un parfum placut plutea in aer, un jazz in surdina si ceva planse
incepute sprijineau peretii. Sincer sa fiu aveam nevoie de putin aer si o cafea
rece. Dupa toate astea, mi’am aprins o tigara, m’am asezat turceste si priveam
pierdut spre ea. Imi era frica pentru momentul in care se va trezii. Ma simteam
putin in plus acolo, sunt un impostor la bustul gol care’i invadeaza casa cu
fumul tigarilor. Fumez si o privesc cum doarme. E artista. Gaseste frumosul
in orice o inconjoara. As vrea sa scriu, sa’i descriu fiecare parte a corpului
in zeci de romane, dar mai mult ca sigur sunetul tastelor ar sparge visul in
care e profund pierduta. Simt cum tacerea vrea sa ma sugrume. Timpul isi
prelungeste corzile prin incapere, peste cersafurile albe si peste gandurile
lasate pe noptiera. Eu fumez aceasi tigara. Parul ti’e asa cum imi place. Doar
cateva suvite imi mai mangaie fruntea si obrajii. Uneori uit, si imi imaginez
ca tu esti cea ce imi mangaie chipul fara sa te opresti. De cand nu ne’am
vazut? sau, Ne’am vazut vreodata? Te cunosc mai bine decat ma cunosc pe mine,
desi niciodata nu te’am cunoscut. Unul dintre acei oameni, pe care timpul nu’i
mai chinuie. Ai simtit, ai trait, ai
vazut si ai gustat cam tot ce se putea. Pentru asta si tin la tine.Da, tin la tine.
Mai mult decat tin la mine. Pentru pasiunea si gingasia cu care iti treci
degetele peste chipul meu. Nu esti reala. Esti o alta figura, un alt portret
creat de imaginatia mea. Drept e, ca esti cel mai reusit de pana acum, conturat
pana la ultimul detaliu. Ai chiar si suflet. Asemanator cu al meu. E al meu?
Dar eu mai am suflet? Esti ceea ce vreau sa fii, dar pare ca nu esti reala. Ce
e realitatea, si unde incepe sau unde se termina ea? Oamenii dau nastere
realitatii, si asta pentru ca au nevoie si de lacrimi, de durere. Pentru ca
omului nu’i trebuie doar fericire. Nu ar stii ce sa mai faca cu ea. Nu ar mai
aprecia’o. Ar risipi’o fara rost. Ar da
cu ea in stanga si in dreapta. Pe nimic. In lucrurile mici sta
fericirea, asa mi’ai spus. Si’ti dau dreptate, si ma chinuie ca nu te’am crezut
mai devreme. Dar niciodata nu e prea tarziu, ci mereu prea devreme. Tot de la
tine stiu si asta. Vis umblator. Dar sa revin. Vorbeam de realitate. Tot eu spuneam
ca nu vreau sa mai visez, si asta pentru ca visul nu face altceva decat sa
amane realul. Real de care tot nu poti scapa. Prostii, aberatii ieftine. Sau
poate doar pe jumatate. Visul e bun, pana devine toxic. Exact ca alcoolul. Cu
toate astea nu ne lasam de el. Realiatea e ceva in care te refugiezi. La fel si
visul. Asta au in comun. Omului ii place realitatea. Ii place caderea in gol
fara parasuta. Ii place sunetul oaselor sale, cand se strivesc de pamant. Da. Si
asta ii place. Il face sa se simta viu. Ii aduce aminte ca e carne, carne si
oase. Si sange. De asta te’am creat. Sau
poate te’a creat altcineva, inaintea mea, si eu doar te’am regasit . Dar nu asta
conteaza. Conteaza doar ca esti aici, mereu aceeasi, dar niciodata la fel. Si
vei fi aici cat timp vom avea nevoie,
unul de celalalt. Gata sa’mi sfasii carnea, si sa’mi saruti ranile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu